...Inchid ochii si apoi ii deschid. Nu este un vis, desi privirea mi-e incetosata de lacrimile ce-mi siroiesc pe obraz. Pentru o clipa, ea se opreste, iar inima incepe sa-mi bata nebuneste. Ezita. Nu, ea nu se intoarce. Pasul ei grabit se pierde in departare, iar in urma ei ramane doar o dara de parfum...
...Eu am facut-o sa plece, eu am indepartat-o si am facut tot posibilul sa stiu ca nu se va mai intoarce vreodata. Nu am suportat gandul sa fie atat de aproape de mine si cu toate acestea niciodata a mea...
...Drumurile noastre se vor desparti si sper ca asa vor ramane. Este cel mai bun lucru pe care il putem face pentru a fi fericiti...
Ati auzit de Harry Houdini? Se spune despre el ca a fost cel mai mare magician si iluzionist al tuturor timpurilor. Reusea mereu sa-i faca pe cei din jur sa creada ca exista ceva acolo unde defapt nu exista nimic. Dar eu cred ca cel mai mare iluzionist se afla in fiecare dintre noi. Singura diferenta este ca noi cream iluziile pentru noi, nu pentru cei din jur. Ne place sa ne agatam cu disperare de orice fir de ata care in mintea noastra apare ca o ancora groasa. Ceea ce este si mai grav este ca atunci cand ne dam seama de asta, nu facem nimic pentru a rezolva situatia. Tragem de fir, el se rupe. Dar in mintea noastra il innodam, iar ancora pare si mai mare, si mai solida.
Ne agatam cu disperare de viitor, apar planuri, ganduri, sentimente. In mintea noastra ne-am creat o intreaga imagine de ansamblu, totul pornind de la o vorba, un suras, un eveniment care pentru celalalt poate este neimportant, dar care noua ne-a captat intreaga atentie. Si uite asa balonul de sapun se face mai mare, mai frumos. Pana se sparge. Si atunci ne uitam in jur si ne dam seama cat am gresit ca ne-am facut iluzii.
Ne agatam cu disperare de trecut. Desi mereu ne apare in fata ochilor, nu ne dam seama ca acum nu mai este nimic. Sau pur si simplu nu vrem sa recunoastem asta. Tot speram ca putem da timpul inapoi, ne gandim 'ce ar fi fost daca'. Ne iluzionam cu un trecut frumos, dar care este doar trecut. Nu vrem sa-l lasam in urma noastra, ci inca mai traim in el. Ne refugiem confortabil in momente de timp trecute.
Singurul care scapa din ecuatie este prezentul. El este cel care reprezinta realitatea, cel in care ar trebui sa traim. Trebuie sa deschidem larg ochii si sa ne uitam in jur. Sa acceptam lucrurile asa cum sunt ele, in starea lor naturala, nealterata de imaginatia noastra.
In urma cu un minut te apucai sa citesti acest articol. Acum minutul acesta s-a dus si nu se va mai intoarce. Viitorul este inca departe. Traieste prezentul!
O sa-ti spun povestea lui Gigel pentru ca desi toata lumea o stie, nimeni n-o spune. Dupa ce o termini de citit, du-te in fata oglinzii. S-ar putea sa-l recunosti, s-ar putea sa ti se para un strain. Tu decizi.
In primul rand, Gigel este un om foarte religios. Nu stie el prea multe despre cele sfinte, dar de un lucru este absolut sigur. Trebuie sa se inchine neaparat cand trece prin fata unei biserici pentru ca altfel il vede Doamne-Doamne si o sa-l pedepseasca. Nu conteaza ca singura data cand intra in biserica este de Paste, si atunci facand-o pentru ca asa trebuie. El isi roteste ochii in jur, si asteapta sa vada acest edificiu al credintei. Apoi repede isi face cruce, mai zice un 'Doamne ajuta' si gata, pentru o perioada toate lucrurile ii vor merge bine.
In mare parte a timpului, Gigel este un om bun la suflet. Cand se intalneste cu vecinii de bloc, intoarce capul si nu-i saluta. Daca vede ca cineva are nevoie de ajutor, este nepasator. De ce trebuie ca el sa faca bine pe acest pamant? Nu pot face altii si pentru el? Gigel nu este niciodata un egoist. Bineinteles, asta in perioada Craciunului. El asteapta aceasta sarbatoare pentru ca acum el trebuie sa fie mai bun. Dupa aceea, poate reveni la vechile obiceiuri.
Gigel este cel mai mare romantic. Nu ii spune aproape niciodata 'te iubesc' iubitei. De ce ar trebui sa faca asta? Ea nu stie ca iubirea nu se spune, ea se simte? Nu ii acorda iubitei prea mult timp si nici nu-i face surprize. Nu este nevoie de toate acestea. Pentru ca Gigel asteapta Sfantul Valentin. El stie ca acum trebuie sa-si marturiseasca dragostea. Sa cumpere diverse inimioare, sa ii ofere cadouri tematice. Pentru ca toate aceste lucruri daruite pe 14 februarie sunt direct proportionale cu iubirea lui.
De ce toata viata trebuie sa asteptam ceva sa se intample pentru a actiona? De ce nu putem fi mai spontani? Cand a fost ultima data cand ai facut un bine fara a astepta nimic in schimb? Cand le-ai facut ultima data o surpriza persoanelor dragi doar pentru a le arata ca tii la ele si ca le apreciezi? De ce mereu privim in viitor si nu avem curaj sa facem ceea ce trebuie tot timpul? Daca simti ca trebuie sa faci ceva, atunci fa! Nu-ti fie frica. Si nici rusine. Frica las-o celor slabi iar rusinea celor timizi. Tu esti o persoana puternica.
Azi de dimineata m-am trezit brusc. Am crezut ca sunt nebun. Si pana sa-mi dau seama ca am visat toata noaptea, tot buimac am fost. Nici acum nu stiu sigur care e adevarul. Haideti sa va povestesc din cele intamplate.
Mie imi place sahul. Stiu, o sa aud acum comentarii de genul: ia uite si la tocilarul asta, pana si in vis se gandeste la sah. Dar sa stiti ca nu e asa. Fiti atenti. Se facea ca ajunsesem in finala unui mare concurs international, cu un jucator ilustru. Castigase toate partidele de pana atunci, fara sa depuna mari eforturi. Pesemne ca ii intimida pe adversari si acestia cedau inainte de vreme, dar mie nu mi-a lasat impresia ca ar fi atat de infricosator. Si am inceput sa jucam. El face prima miscare si inainteaza un pion. Eu, am zis sa fiu mai indraznet, doar jucam in finala. Asa ca i-am luat dama. Stupoare mare in audienta, se consulta regulamentul. Arbitrul de tusa da din cap aprobator, mutarea a fost perfect regulamentara. Va dati seama, cu un asemenea avantaj, victoria o aveam in fata ochilor. Dar adversarul meu, pasionat de filmele cu Bruce Lee, cu o miscare a mainii foarte rapida, imi ia si regele si regina. Stupoare si mai mare. Acelasi regulament, acelasi verdict. Si meciul a inceput sa se joace. Pana sa ne dam seama ce se intampla, pe tabla de sah au ramas numai doi nebuni. Al meu era de alb. Adversarul avea nebunul de negru. Si oricum am fi mutat piesele, nimeni nu putea castiga. Ce puteam face? Adversarul a zis ca isi face nebunul sa fie de alb si vine de partea mea. Chiar daca asa am fi castigat amandoi, i-am zis ca regulamentul interzice asta. Atunci mi-a zis sa-l fac pe al meu nebun de negru si sa ma duc in partea lui. Nici asta n-am vrut. Atunci adversarul a facut ceva la care nu ma asteptam. A venit si mi-a cerut scuze. Mi-a zis ca ii pare rau ca nu am putut sa trec peste reguli. Ii pare rau ca a vrut binele amandurora si ca a vrut sa castigam amandoi. Ii pare rau ca a crezut in mine ca pot mai mult. Apoi a recunoscut remiza.
I-am acceptat scuzele. Pentru ca eu nu i-am cerut nimic din toate astea. Nu am vrut sa-mi ofere nimic. A fost vina lui ca mi-a cerut mai mult decat i-as fi putut eu oferi. A fost vina lui ca a crezut in mine mai mult decat am putut-o face eu. Regulile sunt reguli si eu nu le pot depasi. Si in plus, de ce ar trebui sa castigam amandoi?. Vreau ca doar mie sa-mi fie bine.
Apoi m-am trezit buimac, asa cum va spuneam la inceput. Si ca un nebun ce sunt, am deschis geamul si am tras cu putere in piept aerul rece al iernii. Cred ca am racit, asa ca o sa stau in pat si o sa citesc Regulamentul Sahului. Probabil am cartea gresita pentru ca paginile ei sunt goale. Ah, stati asa, pe prima pagina scrie un rand.:"In razboi si in sah nu sunt reguli".
A inceput sa ninga. Iar. Din nou. Parca ar fi luna ianuarie. Parca ar fi iarna si ninsoarea ar fi un fenomen normal in aceast anotimp. Pana acum ti-a placut zapada. O asteptai mereu cu sufletul la gura. Nu stiai cu exactitate cand va veni, dar erai pregatita pentru ea. Stiai ca va fi frumoasa, alba, rece, dar cu toate astea, ne va incalzi sufletul. Apoi, cand te asteptai mai putin, isi facea simtita prezenta. Mai intai timid, cu cativa fulgi, apoi se dezlantuia si reusea sa ne acopere cu patura ei. Ne simteam in siguranta. Era liniste. Focul din inimile noastre ardea si ne tinea de cald. Acea zapada tinea mult timp si nu se topea cu una, cu doua, la orice adiere de vant. Vremurile acestea au trecut insa.
Zapada care a cazut in ultimele zile este diferita. Cum ar spune `cea Miorita, cu lana plavita: De trei zile-ncoace, gura nu-mi mai tace, zapada nu-mi mai place'. De ce nu-ti mai place omatul, Miorito? Pentru ca vremea lui a trecut? Nu a trecut. Pentru ca ai crescut? Crezi ca esti prea matura pentru a te bucura de zapada? Nu. Hai sa-ti spun eu de ce. Pentru ca nu te asteptai la ea. Ai vazut putin soare afara si ai crezut ca asa o sa fie in continuare. Ti s-au incalzit trupul si sufletul. Ai crezut ca asta o sa te astepte si in perioada urmatoare. Dar a inceput sa ninga brusc. Te bulverseaza. Nu stii ce sa mai crezi. Ori e alba, ori e neagra. Ori e calda, ori e rece. Te asteptai la caldura si stiu ca ti-ai fi dorit-o, dar nu o vei primi. Te asteapta numai frig. Daca mai ai dubii, deschide geamul si trage adanc aer in piept. Te vei trezi la realitate.
De ce femeile sunt atat de orgolioase? De ce nu ar recunoaste ca gresesc chiar daca este evidenta chestia asta? De ce nu fac nimic pentru a indrepta lucrurile? Eu cred ca din cand in cand e bine sa mai lasam si de la noi. In felul asta ne simtim si noi mai bine, ii facem si pe altii sa se simta bine. Dar nu.. Femeile se ascund sub o masca impasibila, vor sa arate ca nimic nu le atinge si toate astea din cauza orgoliului. Femeile spun ca, fiind orgolioase, devin mai egoiste, se gandesc mai mult la ele si in felul asta sufera mai putin. Aiurea.. Mie mi se pare o prostie. Eu cred ca o persoana cu cat este mai orgolioasa, cu atat sufera mai mult, singura diferenta este ca o face pe ascuns. Nu-si exteriorizeaza sentimentele, si le ingroapa in adancul sufletului de unde vor izvori mai tarziu cand vor fi sigure ca nu le vede nimeni. Si toate astea pentru ce? Pentru ca cineva le-a ranit in trecut si acum nu mai vor sa riste. Vor sa fie cu un pas in fata tuturor lucrurilor care le-ar putea rani. Vor sa traiasca intr-o zona de confort de unde cu greu mai pot iesi. Uita sa mai traiasca viata la intensitate. Pentru ele totul e sigur, se pun la adapost. Ati jucat vreodata poker? Stiti cum e sa mai ai nevoie de o singura carte pentru a castiga? Simti adrenalina pompand in vene, mainile si picioarele ti se incalzesc, fata ti se imbujoreaza, simti ca esti viu. Simturile tale sunt mai alerte ca niciodata. Asta inseamna riscul. Ce rost are sa traiesti fara sa risti? Intr-adevar, traiesti, dar nu te simti viu fara risc. Asta este natura umana. Daca vom ajunge a ne complace intr-o zona de confort, poate ne va fi bine, dar nu vom fi cu adevarat fericiti. Ne vom uita la altii cum sunt fericiti si vom fi invidiosi. Vom crede ca ei au ceva in plus fata de noi, dar nu ne vom da seama ca si noi putem avea aceleasi lucruri. Cele ce ne lipsesc sunt curajul si increderea in noi.
Dar sa revenim la femei si la dorinta lor de a sta in zona de confort. Acesta este un paradox, caci o femeie cauta toata viata confortul unei relatii, dar cand l-a gasit, cauta aventura. Femeia care cauta un barbat potent financiar, calm, bun la suflet, care sa-i ofere stabilitate, dupa ce il are, se plictiseste si isi doreste un barbat aventuros care sa ii ofere toate emotiile care i-au lipsit de la primul, indoieli, temeri, drama. Acelasi lucru este valabil si invers. Si atunci, cum putem mentine o femeie langa noi, fara teama de a ne parasi? Raspunsul e foarte simplu, ii oferim o gama cat mai larga de emotii. O zi rece, doua zile calde, doua zile reci, zece calde, totul pentru a mentine drama si a pastra atractia sexuala.
Recitesc ce am scris. Mi-am dat seama ca am aberat destul, mai am putin si ajung la delir. Nu-i rau pentru o zi de luni. Nu-i rau deloc. Noapte buna..
